Femeile și bărbații au profiluri cognitive diferite dacă ne referim la exprimare, înclinarea către calcul și geometrie par example:
Avantaj F:
• Fluență în exprimare;
• Calcul matematic rapid;
• Orientare în spațiu și asocieri (eg: memoria poziției spațiale a obiectelor);
• etc

Avantaj M:
• Analogii verbale;
• Raționament matematic rapid;
• Înclinație către geometrie, rotire mentală;
• etc

Trecând peste inteligența congnitivă, un aspect extrem de important care poate fi trecut ca și asul din mâneca majorității femeilor este inteligența emoțională, a cărei importanță nu este recunoscută de mulți bărbați, sau a cărei utilizare, mai grav, este considerată a fi un semn de slăbiciune.

Sunt, totuși, câteva similarități care totuși circulă în conștiința comună ca bază a discriminărilor de gen: inteligența generală, categorii fundamentale de cogniție (obiecte, numere, oameni etc), precum și câteva abilități față de care nici unul dintre sexe nu prezintă avantaje statictic vorbind: aruncare și dexteritate, rotație mentală și memorie vizuală, capacitatea de a rezolva probleme matematice și calculul matematic.

Și, până la urmă, de ce s-ar crede că bărbații trebuie asociați mai degrabă cu rațiunea, iar femeile ar fi guvernate de un sentiment de inferioritate? Sunt argumente peste argumente care vin să contrazică toate stereotipurile astea, ca să nu aduc în discuție și magicul concept de bun-simț.
Bărbați pe care eu îi respect și pe care obișnuiam să îi consider open-minded lansează în momente de sinceritate niște aserțiuni care se aliniază sec pe opinia generală discriminativă. Ce este și mai straniu e că egalitatea între doi indivizi, ‘incidental’ de sex opus, este, evident, conform discursului ăstuia, o simplă poveste, un tip relație inventat de vremurile post-moderne care este, indubitabil, fals.
Țin să menționez din nou că viziunea asta a fost prezentată într-un moment de sinceritate cruntă, fără urmă de inconsistență în emoții, în alegerea cuvintelor, în faptele prezentate, ori, extrapolând, în caracter. Microexpresiile, dragile de ele, mi-au arătat silă și furie manifestate odată cu amintirea relației de egalitate în cauză. Către sfărșitul discuției, când inteligența emoțională și critica asupra modului în care se se exprimă îl fac pe om să își dea seama că ce spune nu este doar lipsit de logică, dar rănește. Și atunci regretul se arată pe fața lui și încearcă să reformuleze, dar nu să prezinte problema din alt unghi.
Stereotipurile care au făcut subiectul discuției de aseară reflectă diferențierile dintre sexe, limita fiind cea biologică. Tot ceea ce se manifestă dincolo de această limită, spun eu, este o cauză a diferențierilor stupide care se fac de la nivel de discurs până la nivel behavioral.
Concluzia mea ar fi că stereotipurile, hrănite în mediul familial, de media, de ego și multe multe altele zac în fiecare dintre noi. A fi politically correct este o modalitate de a evita ca sinceritatea necioplită să rănească. A fi brutal de sincer aduce cu sine judecată din partea celorlalți, așa că politically correct is the way to avoid that.
Și o întrebare rămâne în picioare: câți dintre noi sunt politically correct strategic și câți dintre noi sincer?!

Vreau sa plec. Si am sa plec. Dar nu stiu daca fac asta pentru ca simt ca nu mai am nimic aici, ca am pierdut tot afectiv vorbind, sau ca sa recapat cumva toate astea.

Problema e ca am ajuns in punctul in care mi-e foarte greu sa ma repar, in punctul in care orice nimic ma face sa tremur cu toata fiinta mea si sa vreau sa o iau la fuga de teama ca am sa fiu tradata. Si stiu ca din afara par impulsiva, poate chiar salbatica si nesabuita, dar am fost toate astea. Am fost si nu  mai sunt. Si nu le vreau inapoi daca nu pot avea tot ce am pierdut. Asa ca las impresia ca sunt impulsiva cand, de fapt, nu mai sunt decat calculata si precauta.

Si, cand am sa ajung pe taramul acela virgin pentru mine, poate am sa fiu capabila sa pun in scena toate starile mele vechi. Poate ca, in cele din urma, am sa pot sa le integrez din nou in ce sunt eu.

• am terminat facultatea cu fruntea sus
• but i’m a fuck up on the work field
• am hotarat sa plec in Anglia
• investesc in mama
• fell in love
• had my heart broken
• am terminat odata pentru totdeauna capitolul “Andrei”
• had two hearts broken
• renuntat la master
• facut selectie mai mult decat transanta printre prieteni: sigilat forever and ever sau poate doar temporar capitolul Catalina si Anca
• completely lost my dad

“pietonal”, comun, murdar si crud. curvasarie cat incape, ipocrizie, realitate si viata adulta. in momentul asta nu imi amintesc de nici un moment inaltator care sa fi avut o finalitate macar ordinara. ordinar suna bine in momentul de fata. punctele culminante au fost mereu urmate de deznodaminte care mi-au inabusit toata fiinta. fizic si moral. iar sfarsitul anului se anunta a fi the cherry on the top.

acum  ma incearca niste intrebari a naibii de dificile: sunt oare mai lasa decat toti oamenii de care m-am indepartat acuzandu-i de lasitate? de ce decizia asta rationala imi da mai multe  batai de cap decat pot sa car? is it ever gonna get any easier?

macar am demnitatea integra… da ce dracu sa fac cu ea?!

Friends come, make you happy for a second, suck your marrow, change, cheat you, cheat themselves, forget, go and then come again, make you happy, change, cheat you, cheat themselves, forget, go and come again, make you happy, change, cheat you, cheat themselves, forget and they’re really gone for good. A great deal of maintenance required. For both parties. If not it’s really gone for good.

Family… all that’s left of mine needs a psychologist. A really good one. And I’m head of the list- that’s for sure. Gotta get fixed. Kinda reached my bottom line here. My worst nightmare in what concerns communication would be the silent treatment followed by a passive-aggressive behavior. If all people despise that then I am their worst nightmare. I am my friends’ and my mother’s worst nightmare. No wonder I called those two lost posts the yawn collector moralist.

School/career- great great disappointment at the moment. I’m very passionate about what I study and looking forward to having a paid job in the field. I know I will get to reach my potential. But not in this town. Not in this country. Not now. And I say this with great disappointment. A job I could easily get with an exam+ an interview, a job I worked hard preparing for and I know I’d be great at  pays (costs!) 1000 €. That means that I will do my best in trying to start my career outside this corrupt system.

I recently had the chance to get a very well paid job in a public institution. No no! It had all been settled. The thought of getting my first paid job as a social worker by granted, a job that would keep me in this town for at least two years made me sick. Physically speaking.

I’m not trying to seem pessimistic. Truly. I was born an optimist. But at this moment the strokes are just too many and too intense for the little resources I have left. This means that something really good is coming up!

In  copilarie, dupa cateva sedinte de terapie, primul lucru de care mi-am dat seama e ca vreau sa ajung un om are are curajul sa ii priveasca pe cei din jur in ochi. Mi se pareau foarte demni oamenii mari care ii priveau pe ceilalti in ochi si eram incantata cand un om mare se uita fix in ochii mei cand imi vorbea. Ma simteam importanta , asa ca respiram timid, cascam ochii, imi incolaceam timid degetele la spate si deveneam deodata foarte galagioasa.

Si ca sa nu mai fiu un monstrulet bondoc, blond, agitat si zgomotos aveam nevoie de incredere in sine si in cei din jurul meu. Mai ales dupa cele intamplate in familia mea. Problema e ca nu puteam sa boost up my self esteem de una singura, animal social sunt eu sau ce?! Asa ca am cersit in stanga si in dreapta afectiune si securitate , cautand ca tampita in cele mai nepotrivite locuri surse de respect si incredere in sine ca sa ajung la adolescenta si sa fiu mai confuza decat as fi crezut vreodata ca as putea fi. Stiam care sunt lucrurile de care aveam nevoie, dar nu aveam sau nu stiam unde sa le caut. Asa ca prima relatie si cu toate “firsturile” pe care le-a adus cu sine nu a fost cu un individ care sa imi ofere macar pe un sfert respectul de care aveam nevoie.

Si de la accepta tampenii din partea unui individ cand esti nesigur pe sine pana la a accepta rahat de la mai multe persoane nu e cale lunga. Si uite asa am ajuns sa investesc timp si energie in niste oameni pentru care nu insemnam mare lucru, oameni care nu ma meritau alaturi. Si uite asa m-am trezit la 22 de ani ca, pentru o mana de oameni pe care eu ii transformasem intr-o prioritate, eu nu eram decat o simpla optiune.

Concluzia fiind trasa, vin si efectele- incheierea definitiva a “contractelor de prietenie” cu indivizii care m-au subapreciat. M-am saturat sa le recunosc nevoile si sa ma fac luntre punte sa le  fiu alaturi cand e cazu’, iar atunci cand eu sunt in rahat sa nu miste un deget.

Asa ca la revedere Catalina! La revedere Anca! Though it’s the hardest thing I’ve ever done I gotta do it. Si ar fi fos si mai greu daca ar fi facut ceva sa impiedice asta. But it dind’t happen. Asa ca inghit in sec si merg mai departe.

Alexandra mi-a dat bani pentru application fee; nu e o suma extraordinar de mare, dar una pe care mama nu si-ar fi permis sa mi-o dea decat undeva prin trimestrul al doilea al anului viitor. It’s huge. A fost prima data cand am fost complesita de un gest minunat e care cineva l-a facut fata de mine.

Si am inceput sa resimt sfarsitul prieteniei  cu Anca si Cata. It’s all over. Scrisoarea pe care i-am dat-o Catalinei acum ceva vreme a fost un compromis care m-a durut, unul extrem de greu de facut, dar care, in viziunea mea, a fost o incercare de a ne repara prietenia.

Dar dupa asta nu a fost absolut nici o incercare din partea ei. Nu am primit absolut nimic din ce aveam nevoie din partea ei. Si pot sa extind afirmatia asta cu parere de rau la toata prietenia noastra. It was great growing mature and learning about being adult and staying a kid with her, dar in momente a naibii de importante nu a fost langa mine. Nu stie cum si nu vrea sa invete. Iar ultimele luni weren’t a complete blast for me. Am atins culmile melancoliei, ale disperarii, ale depresiei. Where the fuck was she?! Zidul pe care l-am ridicat a fost doar ca ea sa il sparga naibii, sa lupte pentru mine and fix this important friendship together.

Nu mi-am pierdut increderea in ea, ci in noi. Am reusit sa accept faptul ca nu poate sa fie altfel, ca nu poate sa simta atunci cand am nevoie de ea, ca nu poate sa fie langa mine cum am eu nevoie. Si nu mai este egoism din partea mea. I really gotta start learning and asking for what I need, ce mama dracului. Inca imi permit sa fiu centrul universului meu si mi se pare firesc sa am grija de imaginea mea de sine and also my sanity. This is not working for me.

Years of going to a pshychologist tought me to trust people. Dar prea putini si prea mult. Maybe jumping in with both feet is not such a good thing after all… it’s never actually worked for me. sau pur si simplu nu am stiut sa imi aleg momentul.  fuck!